Fotografie miscata

Camera de la strada are si astazi acelasi miros, de lemn vechi si vara potolita, ca gandurile unei iubiri trecute. Stiu sigur ca, undeva in adancul inimii tale, nici tu n-ai s-o poti uita nicicand, chiar daca, plecand (ultima data?), mi-ai spus, calm, "nu, nu m-am ales cu nimic de la tine". Dureros de calm, dureros de linistit, lucid ca o lama de stilet ascuns in mana care te strange la piept...

Dar nu am nici o indoiala ca inca iti amintesti imbratisarile alea... Imbratisarile-copii ai atingerilor, la inceput stangace, timide, mai apoi obraznice, apoi caise coapte ale dorintelor noastre imposibil de anticipat, imposibil de oprit.

Ziua aia, mai ales, ziua AIA n-ai sa o poti uita. Sambata de iunie (ce ciudat, iuniele era al nostru, nu?), in care ne-am aruncat, uzi si cu hainele lipite de corp, in cele doua fotolii din camera - tu in cel de langa pian, eu in cel de langa biblioteca. Respiram iute, plini de resturile de iarba adunata din parcul de langa ai mei, prin care alergasem pana acasa.

- Ce transpirat esti, mi-ai spus tu in timpul de poveste dintre o inspiratie si o expiratie.

Glumeai, bineinteles, dar adevarul era ca hainele imi erau imbibate nu doar de ploaie, ci si de transpiratia care imi inunda nu numai corpul, de fiecare data cand te auzeam razand, asa cum o facusesi de nenumarate ori in dupa-amiaza aia.

Am intins mana, usor, spre biblioteca si am luat de pe raftul de langa pat cartea lui Nabokov, pe care tocmai o citeam.

- Esti sora mai frumoasa a ei?, te-am intrebat, aratandu-ti coperta unei Lolita, fotografiata intr-o pozitie identica cu cea in care stateai, cuibarita in fotoliu.

Au fost cele mai lungi clipe din viata mea. Alaturarea ta de un persoanj frivol, dar si tacerea pe care mi-ai trimis-o (limpede ca apa dintr-o ciutura de munte), m-au speriat atat de mult, incat am simtit brusc nevoia sa reasez cartea pe raft; as fi vrut sa fac orice, dar absolut orice, numai sa nu fiu obligat sa iti intalnesc privirea pe care o banuiam deranjata. Si, daca nu te-ai fi miscat, cu siguranta am fi ramas asa pana la miezul noptii, pana cand pendula ar fi obosit sa mai bata.

Din fericire, insa, te-am simtit (te simt si astazi...) miscandu-te si, aproape fara sa-mi dau seama, ti-am adulmecat zambetul. Da, da, zambetul tau mi s-a parut mereu ca miroase a frezie! Te uitai la mine cu privirea aia, pe care n-am sa o uit niciodata, privirea unei profesoare care isi prinde elevul preferat cu fotografia ei in buzunar. Ti-ai lasat piciorul stang sa alunece de sub tine, lenes, pe covor, si ai spus:

- N-ai sa stii niciodata...

Nu am inteles atunci la ce te refereai. Nu imi dadeam seama de nimic in clipa aia. Inima imi batea undeva, in gat, ca o pasare care se zbatea, fericita, intr-un ochi de apa de ploaie. Nu gandeam nimic - privirea imi alunecase, ascultatoare, acolo unde tu o trimisesesi: pe langa pulpa, sub fusta, prin clinul care lasa sa vad o sumedenie fluturi imprimati pe chilotul tau de domnisoara cuminte. Dupa ce ai vazut cat de docila mi-a devenit toata fiinta, te-ai ridicat, te-ai apropiat de mine, te-ai asezat pe pat si mi-ai intins mana...

Iunie era luna noastra si, niciodata, dar niciodata, nu va putea fi altceva.