Ce ar trebui sa spui, daca ai putea vorbi. Daca ai stii sa vorbesti...

N-ai sa ma crezi, dar te iubesc.

Poate n-ai sa ma afli niciodata, dar sa stii ca te iubesc.

Sunt o pacoste, dar sa mor daca nu te iubesc.

Daca vrei, nu sunt nici om liber, ... pentru ca te iubesc.

Am luat o bucata de paine si am inmuiat-o in vin si m-am sfintit, pentru ca te iubesc.

Mainile mi se impreuneaza si ma rog ca pasii sa ti se prelinga dumnezeiesc pe strazi, pe toate strazile din noi.

Si eu sunt o strada in capul careia te asteapta o biserica in care sa intri si sa mananci o bucata de paine imbibata-n vin.

Sau cred ca sunt un labirint, dar sa ma ia naiba pe mine, pentru ca... te iubesc.

Ma duc sa ma culc ca sa te visez, sa visez cum te iubesc pe tine, cea careia nu ii plac banalitatile si discutiile prin statii.

Si restul e tacere, e iubire?

Dar tot n-am ispravit cu sporovaiala despre filmul - de groaza si de mister. Da, ma port cam alandala: e grav ca eu fac daruri si tot eu fur ce ofer?

Discutia de ieri

Puntile-s rupte-ntre noi si sa te-astept am uitat... Absenta ta nu m-a tinut fara somn ca-nainte si totusi sunt treaz. Nu inteleg de ce e durerilor dat adolescentul a carui umbra calca-n barbatie fierbinte.

Sigur, astfel gandind, cel ce pierde-s tot eu: privesc peretii afumatei mele-ncaperi, apoi ascult strada cu murmuru-i greu. Mi-e dor de vocea ta, mi-e dor de propriile mele taceri.

Dar trebuie sa vina o calesca (mi-a promis si l-am crezut, cineva din rama oglinzii de argint), ca sa scap de singuratatea ce ma tine inchis.

De ce cred copiii in povestile ce-ntotdeauna mint?

Dau o Morala pentru ce vrei tu!

Acum cateva zile am dat peste cea mai micinoasa si mai libidinoasa postare din lume. Pentru ca nu un razboi deschis caut, nu dau numele artistului. Cert este ca ea m-a facut sa imi pun - pentru a cata oara? - intrebari referitoare la morala.

Recunosc, as vrea sa nu mai trag din orice fapt o morala. Viata se desfasoara atat de imoral si de bezmetic, incat nu o morala imi trebuie, ci o secure cu care sa imi tai drum prin jungla asta exotica... spiritul meu.

Chiar memoria e, uneori, atat de imorala... Imi amintesc un SMS atat de special... Peste cateva ore am sa te vad si iar n-am sa fiu apta sa transpun discursul mental si imaginar in cuvinte umane, am sa ridic tonul pana aproape de urlet vulgar, emotia tulbure o sa imi impleticeasca limba si apoi cereierul... numai de as putea sa ma controlez. N-am sa-ti pot verbaliza tot ce am absorbit pana acum, cum mi-as dori ca la fiecare tasta/litera sa iasa literatura, sa scriu confuzia numind-o de trei ori realitate, sa ma transpun in obiectele dragi tie si sa-mi oxigenez tesuturile cu infuzia iubirii tale; scriind siruri lungi, cateodata ma intreb daca mai sunt eu.

CE legatura au toate astea cu morala? Sau cu lipsa de morala a unor "baieti sensibili"?... Greu de gasit vreo legatura.

Cine se recunoaste pe-aici?

Cand oamenii infrunta cu atata curaj lumea, ca sa-i franga, lumea trebuie sa-i omoare, si fireste ii omoara. Lumea frange pe fiecare si dupa aceea la multi locul in care au fost franti de intareste. Dar pe cei care nu se lasa franti ii omoara. Ii omoara fara deosebire si pe cei foarte buni si pe cei foarte blanzi si pe cei foarte viteji. Si daca nu te numeri printre acestia, poti sa fii sigur ca te va omori si pe tine, numai ca nu e nici o graba anume. (Ernest Hemingway)

Fotografie miscata

Camera de la strada are si astazi acelasi miros, de lemn vechi si vara potolita, ca gandurile unei iubiri trecute. Stiu sigur ca, undeva in adancul inimii tale, nici tu n-ai s-o poti uita nicicand, chiar daca, plecand (ultima data?), mi-ai spus, calm, "nu, nu m-am ales cu nimic de la tine". Dureros de calm, dureros de linistit, lucid ca o lama de stilet ascuns in mana care te strange la piept...

Dar nu am nici o indoiala ca inca iti amintesti imbratisarile alea... Imbratisarile-copii ai atingerilor, la inceput stangace, timide, mai apoi obraznice, apoi caise coapte ale dorintelor noastre imposibil de anticipat, imposibil de oprit.

Ziua aia, mai ales, ziua AIA n-ai sa o poti uita. Sambata de iunie (ce ciudat, iuniele era al nostru, nu?), in care ne-am aruncat, uzi si cu hainele lipite de corp, in cele doua fotolii din camera - tu in cel de langa pian, eu in cel de langa biblioteca. Respiram iute, plini de resturile de iarba adunata din parcul de langa ai mei, prin care alergasem pana acasa.

- Ce transpirat esti, mi-ai spus tu in timpul de poveste dintre o inspiratie si o expiratie.

Glumeai, bineinteles, dar adevarul era ca hainele imi erau imbibate nu doar de ploaie, ci si de transpiratia care imi inunda nu numai corpul, de fiecare data cand te auzeam razand, asa cum o facusesi de nenumarate ori in dupa-amiaza aia.

Am intins mana, usor, spre biblioteca si am luat de pe raftul de langa pat cartea lui Nabokov, pe care tocmai o citeam.

- Esti sora mai frumoasa a ei?, te-am intrebat, aratandu-ti coperta unei Lolita, fotografiata intr-o pozitie identica cu cea in care stateai, cuibarita in fotoliu.

Au fost cele mai lungi clipe din viata mea. Alaturarea ta de un persoanj frivol, dar si tacerea pe care mi-ai trimis-o (limpede ca apa dintr-o ciutura de munte), m-au speriat atat de mult, incat am simtit brusc nevoia sa reasez cartea pe raft; as fi vrut sa fac orice, dar absolut orice, numai sa nu fiu obligat sa iti intalnesc privirea pe care o banuiam deranjata. Si, daca nu te-ai fi miscat, cu siguranta am fi ramas asa pana la miezul noptii, pana cand pendula ar fi obosit sa mai bata.

Din fericire, insa, te-am simtit (te simt si astazi...) miscandu-te si, aproape fara sa-mi dau seama, ti-am adulmecat zambetul. Da, da, zambetul tau mi s-a parut mereu ca miroase a frezie! Te uitai la mine cu privirea aia, pe care n-am sa o uit niciodata, privirea unei profesoare care isi prinde elevul preferat cu fotografia ei in buzunar. Ti-ai lasat piciorul stang sa alunece de sub tine, lenes, pe covor, si ai spus:

- N-ai sa stii niciodata...

Nu am inteles atunci la ce te refereai. Nu imi dadeam seama de nimic in clipa aia. Inima imi batea undeva, in gat, ca o pasare care se zbatea, fericita, intr-un ochi de apa de ploaie. Nu gandeam nimic - privirea imi alunecase, ascultatoare, acolo unde tu o trimisesesi: pe langa pulpa, sub fusta, prin clinul care lasa sa vad o sumedenie fluturi imprimati pe chilotul tau de domnisoara cuminte. Dupa ce ai vazut cat de docila mi-a devenit toata fiinta, te-ai ridicat, te-ai apropiat de mine, te-ai asezat pe pat si mi-ai intins mana...

Iunie era luna noastra si, niciodata, dar niciodata, nu va putea fi altceva.

1 iunie... sarbatoare. Sarbatoare?

Ai vrea sa traiesti clipe purificate de orice dezgust si dispret fata de cea mai mica unitate de masura a mortii - clipa, scotandu-ti radacinile din prezent si din alte timpuri, si sa te apropii cu inca un pas de pragul de sus al cerului pentru a mangaia greierii de-acuma muti ai revelatiilor.

Pentru ca nu putem sa traim astfel de clipe mai des (si asta-i foarte bine), omul si-a inventat sarbatorile: Craciunul, Pastele, Anul Nou, Moartea, Botezul, Nasterea, in care tinem un moment de piosenie pentru cei ce am fost, dupa care ne parasim cat putem de repede si o tulim spre o realitate sfanta, neinceputa, in care credem cu adevarat.

Numai credinta asta alina sufletele noastre, care de atata singuratate se travestesc in masti: ras strident, voie-buna fortata, betie uitatoare, excursii la mare si la munte, filme, teatru...

va veni fluxul si va lua scoicile vechi, va veni refluxul si va aduce altele noi. Numai noi, oamenii, am fost dotati cu o anomalie: disperarea.

La multi ani, de 1 iunie...