Un om investit cu iubire nu numai ca are un rost, ci este el insusi un rost. Oamenii care iubesc sunt rostul lui Dumnezeu. Altfel, cum ar avea ceva vreun rost?
...............................
Nu stiu incotro ma indrept, dar pe bucata mea de timp (ca pe un covor fermecat - nu stiu daca fermecatul meu covor poate tine doi sau mai multi oameni, dar din moment ce e fermecat, nu cred sa-l intereseze cine stie ce numarul "calatorilor") ma sufoc de fericire stiind ca Dumnezeu se milostiveste si ma poarta bland in suflul sau, in respiratia care-mi sustine plutirea. Poate-i chiar aerul pe care-l inspira Dumnezeu, ca apoi sa-l expire si sa se prefaca intr-o alta "insipiratie". nu e vina nimanui ca murim. Totul e foarte simplu si firesc. El trebuie sa respire, nu? Noi suntem inca in El. Nu ne-a respirat, nu ne-a alungat. Inca nu ne-am pierdut unii de altii. Unul de altul.
...............................................
Desi nu inteleg multe (de ce mor copiii?!?, de ce, cu toate ca mor, oamenii raman tot singuri si indiferenti, Doamne, indiferenti...), am certitudinea ca Dumnezeu nu poate fi decat armonia, binele, ne-raul.
...............................................
"E dur sa mori primavara" zice dragul de jacques Brel. O fi mai usor toamna?
Probabil e mai usor toamna... Cred ca e cadrul potrivit... intre toata natura care putrezeste, parca te sfarsesti si tu.
RăspundețiȘtergereSansa noastra: e primavara, mai e timp, mai e un petec de covor...
RăspundețiȘtergere